Orgasmul intelectual al prostului

Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că armata asta pedelistă este culmea răului a ceea ce s-a întâmplat în România de la Ceauşescu încoace. Că trebuie exterminaţi, şterşi de pe harta politică a României, vorba "preşedintelui" Crin Antonescu. Că aşa guvernare proastă nu s-a mai văzut decât pe vremea lui Emil Constantinescu, vorba eminenţei cenuşii Adrian Năstase.
Hai să ne imaginăm că în 2004, când au venit la putere, prin maşinaţiunile acestui Belzebut al politicii postdecembriste, Traian Băsescu, România era un paradis, un colţ de rai unde curgea doar lapte şi miere.
Hai să ne imaginăm că uniunea social-liberală este culmea civilizaţiei româneşti, un exemplu de corectitudine şi de morală, de bun simţ şi de acumulare a tot ceea ce poporul român a dat mai bun societăţii umane.
Hai să ne imaginăm că Victor Ponta nu are nici o legătură cu dascălul lui într-ale politicii, cu foştii lui colegi de cabinet de prim-ministru, Şerban Mihăilescu şi Ristea Priboi, care i-au ţinut umbrela şi valizele lui Adrian Năstase.
Hai să ne imaginăm că regele bunului simţ Crin Antonescu o să fie un monument al respectului implementat pe coridoarele îmbâcsite ale Cotroceniului.
Hai să ne imaginăm că noua construcţie politică pe care o reprezintă Uniunea Social-Liberală manifestă un respect deplin pentru profesioniştii de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice şi cohortele de concediaţi şi demişi de la stat sunt scursurile structurilor administrative care au distrus ţara românească.
Hai să ne imaginăm că PDL nu va intra în parlament şi că vom avea un nou partid unic, o voce unică şi că vom construi de aici înainte o societate social-liberală multilateral dezvoltată...

Timisoara cauta primar. Si ce va gasi?

ROBU NICOLAE - inginer, profesor universitar, senator, SZABO FRANCISC - profesor, RĂDUCANU ION - economist, director general, BAIA MIHAI - Cadru militar MapN în rezervă, director general, TRIF MARINEL GRIGORE - economist, administrator firmă, DRAGOMIR FLOARE - economist, manager admin. publică, ORZA ADRIAN ROMIŢĂ - inginer viceprimar, BUTUZA CLAUDIU FLORIN - avocat, NODIŢI GHEORGHE - medic manager, GÂRBONI IOAN CORIOLAN - manager artist, director general, BERTEA ILIE - jurist, economist mediator, SUCIU MARINEL - marinar, administrator, GHILERDEA ŞTEFAN - avocat, VLAD RODICA - farmacist, ANTONIE NICOLAE - inginer constructor.
Cam asta-i oferta de primăvară-vară din anul 2012 pentru fotoliul de la cea mai mare societate cu răspundere limitată din municipiul Timişoara.
Din 4 în 4 ani, dacă nu v-aţi obişnuit până acum, pentru o perioadă lumea vorbeşte mult, iar alţii promit şi mai mult. După 16 ani de domnie ciuhandiană la Primăria oraşului de pe Bega, s-a redeschis sezonul de vânătoare în administraţia publică locală.
Unii dintre cei 15 de pe lista de candidaţi doar pentru a se băga în seamă, ştiind că n-au nici o şansă. Alţii sunt pe rol de marionete, pentru a mai încurca puţin şi pentru a manipula lucrurile, pe principiul democratic străvechi de tip dezbină şi stăpâneşte. Într-un termen destul de cunoscut în atletism, sunt pe post de iepure. Aleargă şi ei cât pot şi până unde pot pentru a plăti nişte datorii mai mult sau mai puţin morale. Desidur, sunt şi cei care vor un "rating" mai mare, dar şi o mică plusvaloare pentru un CV mai acătării.
Vorbind la concret, va câştiga cel care are în spate cea mai "unsă" maşinărie, cel mai puternic angrenaj uman. Nu spun "echipă", pentru că această noţiune încă nu şi-a găsit sens în limba română. Se vorbeşte despre echipă doar atunci când se caută fraieri care au senzaţia că se poate construi ceva în jurul unei idei, a unui concept, a unui ideal. Banii nu construiesc echipe, ci grupuri, găşti de interese. De fapt, chiar pe acest principiu este construită democraţia şi nu cum filozofează unii şi alţii despre demos şi cratos. Ăla-i praf de adormit mulţimea, stupid people - vorba oracolului din Dămăroaia, Silviu Brucan.
Aşa că la nivel local poţi vorbi de Nicolae Robu, Orza Adrian Romiţă şi, eventual, Gheorghe Nodiţi. Ar mai fi managerul artist Gârboni Ioan Coriolan, un independent cu mâna pe coardele sensibile ale filarmonicii, şi juristul economist mediator Bertea Ilie, pe care însă nici întoarcerea Elodiei şi nici poveştile cu poliţişti de pe vremea miliţienilor nu-l pot sălta prea sus pe o scară pe care nu se poate căţăra oricine fără acorduri uneori tacite, alteori prealabile.
Cum Gheorghe Nodiţi nu este Dr. House şi nici Spitalul Judeţean nu este perla coroanei, iar PDL se ţine de dansuri ritualice de genul unul în faţă, doi în spate, nimeni nu prea crede într-o explozie portocalie a entuziasmului popular.
Mai rămân, evident, Nicolăiţă şi Romiţă, aparent o poveste terminată înainte de a începe.
Aşadar, oameni buni, hai la promoţie, că după aia iar înjuraţi patru ani de zile că nu v-aţi înghesuit la uşa buticului când a fost timpul...

Profesionistii bagatului in seama

Sunt mereu cu gura mare si revendicativi, sunt buricul pământului, sunt atotştiutori, sunt speculativi, sunt tupeişti, sunt egocentrici, sunt distructivi. Repetenţi la cultură generală, dezintegraţi din punct de vedere social, cititori doar de anunţuri mortuare sau privitori încrâncenaţi ai scandalurilor televizate, ciupesc câte un cuvânt de ici de colo şi cârpesc câte o propoziţie apoftegmatică cu care să impresioneze, nu suportă nici un dialog în care să nu fie tonul principal.
Cam asta ar fi o definiţie ad hoc a românului de meserie băgător de seamă. Profesionist. Într-o lume în degringoladă şi descompunere, în care biblioteca este dominată de sala de fitness, oamenii ştiu tot mai puţin şi vorbesc tot mai mult.
Societatea românească este bulversată de informaţii contradictorii, de manipulări vizibile din avion, de prostie metamorfozată peste noapte în religie, de ipocrizie de doi lei transformată în show-business. Societatea românească este îngropată în instituţii care se calcă în picioare unele pe altele, de o hârţogărie sub care se ascund interese personale meschine şi bine definite, de legi, modificări, completări, contracte, adiţionale, ordonanţe care apar şi dispar, care se aplică şi nu se aplică.
Şi în tot acest vârtej, bântuit de analfabeţi îmbogăţiţi pe bază de tupeu şi aritmetică, fără efort, se descurcă cine şi cum poate. Şi în tot acest vârtej, toţi ştiu totul, despre absolut orice. Şi asta pentru că vorbele sunt gratuite.
Vorba americanilor: nimic personal, e doar o afacere...

Comoara lui Decebal

"Se găsiră şi comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sargetia... Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui şi punând într-însa mult aur şi argint, precum şi alte lucruri de mare preţ şi care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre şi grămădi pământ; după aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peşteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veşmintele şi alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un însoţitor de-al lui, care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toateacestea..." - scria istoricul Dio Cassius, cu câteva secole în urmă, adică la vreo 200 de ani după cel de-al doilea război dintre daci şi romani.

Cât este adevăr în spusele istoricului nu se ştie. Ceea ce se ştie este că imperiul roman s-ar fi refăcut financiar după războiul câştigat cu dacii, a fost sărbătoare la Roma vreme de nu mai puţin de 123 de zile, s-au construit nenumărate şi impresionante edificii, iar romanii au fost scutiţi de impozite timp de un an. Cel puţin aşa spun istoricii aflaţi de cealaltă parte a baricadei. Dacii n-au spus nimic şi n-au scris nimic. Au fost cercetători, de-a lugul vremurilor, care au evaluat prada dacică la 165 de tone aur şi 330 tone argint. Alţii, tot savanţi, au făcut nişte calcule şi au ajuns la concluzia că dacii ar fi extras cam la 20 de tone de aur pe an din Munţii Apuseni. Şi că extracţiile începuseră cel puţin cu vreo 50 de ani în urmă. Numai că, se pare, unii cercetători au descoperit aur de origine dacică în marile piramide egiptene, fapt stabilit cu analize în laborator, unde numai Marea Piramidă de la Giseh - una dintre cele şapte minuni ale lumii - ar fi fost ridicată pe vremea domniei faraonului Khufu, în jurul anilor 2500 de dinaintea erei noastre.
Chiar dacă se ia în considerare numai 50 de ani şi 20 de tone şi tot iese la socoteală o cantitate impresionantă de aur.

Pe de altă parte, era destul de greu să "centralizezi" în acele timpuri "PIB"-ul într-un singur loc. Fără a mai ţine cont de lipsa de coeziune a triburilor tracice, lucru de altfel recunoscut nu numai de istoricii vremii. Sunt, de fapt, trăsături destul de comune şi caracteristice pentru urmaşii poporului dac care se fac simţite din plin şi în prezent.

De-a lungul timpului, cronicarii au lăsat o mulţime de istorii cu sâmbure de realitate. Cum ar fi cea a pescarului care a găsit monede de aur la vărsarea Streiului în Mureş, prin secolul 16. După ce a băgat de seamă şi căutat mai bine, pescarul a găsit într-o boltă zidită în apropiere peste 40.000 de galbeni şi bucăţi de aur nativ. Numai că un cardinal de la Alba Iulia a aflat despre isprava lui şi nu numai că l-a deposedat de aur, dar a mai şi găsit în plus în zona cu pricina. Dar şi cardinalul la rândul lui a atras atenţia împăratului Ferdinand de Habsburg. Aşa că a fost ucis şi cardinalul, numai că acesta nu lăsase la vedere decât câţiva galbeni.
Alţi cronicari au vorbit de butoaie cu monede vechi de aur ale domnitorului Petru Rareş al Moldovei, iar un altul a povestit cum un om din zona Clujului, Pavel Varga, s-a îmbogăţit peste noapte, pe la începutul secolului 18, dar ar fi lăsat un testament în care a mărturisit că ar fi văzut atâta aur cât să trăiască în belşug toată Transilvania.
Povestea aurului dac a continuat şi la începutul secolului 19, cu un copil de ţăran care a găsit 264 de monede de aur pe Dealul Anineşului, iar un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 kosoni, după care a mai găsit în două locuri încă vreo 1000 de monede.

Pe vremea comuniştilor, securitatea de stat a avut "însărcinaţi speciali" pe acest domeniu, dar fără succes, după cum se spune. Despre fenomenul care s-a pornit după 1989 este greu de estimat cât s-a descoperit. Din informaţiile adunate de-a lungul anilor, nu este vorba de o cantitate de aur de neglijat. Şi, în plus, piaţa şi traficul cu aur dacic a fost condusă din umbră de oameni foarte influenţi de pe malurile Dâmboviţei...

Oamenii-Oglinda

În viaţă întâlneşti tot felul de oameni. Până la un moment dat, totul curge departe de tine, ca un râu pe care îl simţi, dar nu îl vezi.
Jocul se transformă treptat în altceva. Orizonturile se apropie şi se depărtează în acelaşi timp, şi sunt clipe când totul devine sufocant, alteori delirant.
În tot acest timp, întâlneşti oameni, interacţionezi cu oameni, iubeşti oameni, dispreţuieşti oameni.
Oamenii trec pe lângă tine, trec prin tine, se descompun şi se recompun ca într-un puzzle, se sparg în cioburi şi renasc dintr-o cenuşă a obsesiilor.
Nu-i alegi, până la urmă. Deschizi nişte uşi şi mergi într-o direcţie. Nu e neapărat o alegere. E mai mult o întâmplare a alegerii. Nu toate uşile se deschid, nu toate direcţiile au şi o finalitate. Un capăt. Un sens.
Alegerea, în sine, ţine mai mult de adaptare. De obişnuinţă. De comoditate. Încerci să te adaptezi la ceea ce se află lângă tine. Este instinctul primar al omului, al supravieţuitorului, al animalului pe care îl închizi într-o colivie şi care după o vreme nu mai are curaj să o părăsească.
Ideea este, însă, alta. În jurul tău este o mulţime. Vin, pleacă, tac, strigă, dăruiesc, fură, merg, aleargă, iubesc, urăsc. Tristeţe şi bucurie, zgomot şi tăcere, confuzie şi limpezime, altruism şi egoism, obsesii şi scopuri, prostie şi inteligenţă, resemnare şi furie, încredere şi trădare. Fiecare are o orbită a lui pe care gravitează, cu sau fără sens. Conştient sau inconştient. E un fel de joc care pune stăpânire pe noi, oamenii, în funcţie de tot ceea ce ne înconjoară. De la sentimente, până la lucruri neînsemnate, obiecte neînsufleţite care rămân ascunse într-un subconştient în cea mai mare parte incontrolabil.
De-a lungul vieţii, în acest malaxor necontenit, cel mai mult te afectează relaţiile umane pe care le construieşti sau, pur şi simplu, care se întâmplă.
După trecerea peste ani, când tragi linie şi faci câte o socoteală, poţi observa cu uşurinţă că sunt oameni pe care i-ai întâlnit care nu numai că te-au marcat. Şi nu vreau să vorbesc, aici şi acum, despre oamenii pe care îi porţi în suflet de-a lungul timpului şi care parcă sunt ca nişte felinare pe o corabie izbită de furtună.
Sunt oameni pe care i-ai întâlnit şi care zac undeva în ungherele sufletului ca nişte umbre care descompun tot ceea ce ating. Din punct de vedere social, oamenii de acest gen sunt totdeauna nişte supravieţuitori. În limbaj contemporan, mercantilizat, sunt nişte învingători. Dar, omeneşte, distrug tot ceea ce se găseşte dincolo de ego-ul lor fosilizat de jocurile societăţii.
Sunt Oamenii-Oglindă, oamenii care atunci când se privesc văd exact ceea ce sunt. Oamenii-Oglindă nu au memorie de sine, dar un foarte dezvoltat simţ al junglei. Era să spun al socialului. Şi mai sunt două elemente esenţiale care îi caracterizează. Cameleon şi burete. Despre cameleonism nu cred că trebuie spus mai mult. Fiecare om ştie despre ce este vorba. Burete este pentru că absoarbe energiile celor cu care intră în contact. Dacă priviţi în urmă, vedeţi că aţi avut, la un moment dat, trăiri comune cu indivizi care au însemnat paşi înapoi pentru tot ce a urmat. Acest gen de oameni nu sunt ca mărul stricat într-o ladă plină cu mere, care le strică pe toate.
Oamenii-Oglindă sunt ca nişte mere stricate, care par şi naturale şi sănătoase, şi care după ce pleacă se rupe lada.
Şi oricât de sănătoase sunt merele din ladă, împrăştiate în mocirlă nu mai atrag pe nimeni. Se descompun.

42 de ani de inchisoare pentru ca nu a crezut in comunism

În 1960, după ani de pribegie prin diferite locuri ale ţării pentru a-şi pierde urma, a fost condamnat la 42 de ani de închisoare. Dintre care 12 ani doar pentru că a mărturisit când a fost întrebat de către anchetatori că, într-adevăr, i-a trecut prin cap să treacă graniţa şi să fugă în Occident. Iar alţi cinci ani i-au fost adăugaţi pentru insultă adusă instanţei. Când fusese chestionat ironic de judecător în ceva de genul „Păi, bă, o să poţi tu să-i faci pe toţi?”, Iulian Ghiburosu a răspuns: „ Dom’le judecător, dacă nu oi reuşi, nu faci dumneata diferenţa?”...


Pe soacră au împuşcat-o ruşii în mijlocul comunei


În comuna doljeană Cetate, era un învăţător, care a fost şi primar, şi care avea doi copii. Unul era de o seamă cu Iulian Ghiburosu, ambii născuţi în 1928, cel de-al doilea era mai mic cu un an. Cei trei au copilărit împreună, au împărţit şi bune şi rele, cum este în viaţă. Firesc, orientarea politică ţărănistă a învăţătorului l-a influenţat şi l-a făcut să aibă acelaşi crez. Treaba a mers cum a mers până în 1946, când comuniştii au obţinut în comună, în urma alegerilor, doar … 11 voturi. Atunci, vreme de două săptămâni au ocupat Primăria şi erau uimiţi când citeau în presă că peste tot în ţară comuniştii câştigaseră detaşat alegerile. Timp de un an, situaţia a fost “aşa şi aşa” – şi-aminteşte acum Iulian Ghiburosu, fost preşedinte al filialei doljene a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, dar după aceea a început prigoana la modul cel mai serios. În următorii doi ani, cum se apropia Paştele, Crăciunul, 1 Mai sau 23 august, de fiecare dată era chemat la procuratură sub motivul de a da o declaraţie. În schimb, îl ţineau închis câte trei zile. La 21 de ani, este încorporat şi trimis la o şcoală de ofiţeri de rezervă în Bucureşti. Când a venit vorba de avansarea într-un grad superior, nimic. Nici o reacţie. L-au dat afară şi a fost liber vreo trei luni, după care a lucrat la cazemate, de la Constanţa, până la Timişoara.

Aşa a ajuns la Periam, o comună timişeană, unde şi-a găsit ca nevastă o nemţoaică. Socrul nu ştia o iotă româneşte, iar pe soacră o împuşcaseră ruşii, în mijlocul comunei, pur şi simplu, fiindcă au turnat-o unii că aduna de la oameni vite şi toate cele pentru primărie în timpul ocupaţiei germane. Cum şi aşa avea destule probleme cu autorităţile, această căsătorie parcă le-a pus capac. În 1953, se mutase deja înapoi la Cetate, şi reuşise să-şi angajeze soţia contabilă la cooperaţie, unde era destul de apreciată. Iulian Ghiburosu a plecat prin ţară, la muncă. Numai că printre miniştrii de atunci, nu mai puţin de patru erau de origine din Cetate. În acelaşi an, în timpul unui festival internaţional al tineretului care se desfăşura la Bucureşti, au vrut să-l aresteze. A venit un prieten, care era pe la procuratură, şi i-a spus: “Fugi, că te arestează!”. N-a înţeles prea bine de ce, dar nu a avut de ales şi a urmat calea pribegiei. Pe ici, pe colo, pe la neamuri, pe la prieteni, a trăit din mici servicii sau mai lucra cu ziua chiar şi pe la pietrari care făceau cruci. Pe ascuns, foarte rar, se mai întorcea pe acasă. În tot acest răstimp, devenise şi tatăl a doi copii.


Turnătorii veneau cu Pobeda


La un moment dat, într-o seară, când a coborât din autobuz, un paznic al primăriei l-a recunoscut. N-a durat nici două ore şi vreo 60 de grăniceri, miliţieni şi securişti făcuseră cerc în jurul caselor vecine. Norocul lui, dacă se poate spune şi aşa, este că paznicul a avut remuşcări când a văzut ce amploare a luat totul şi a venit şi a bătut în poartă. A luat repede un cojoc în spate şi s-a dus să se ascundă într-o şură de paie. A văzut, însă, un grajd, în al cărui pod erau foi de la drugile de porumb şi, în vreme ce încerca să urce, a alunecat între nişte coceni. A rămas aşa, acolo, fără să se mişte toată noaptea. Spre ziuă, cercul a început să se strângă. Îi auzea cum strigau unii la alţii: “Aveţi grijă, este periculos, are pistol!”. Trecuseră mai bine de 48 de ore de când nu închisese ochii. De oboseală, de teamă, de foame. Acasă, părinţii, nevasta şi copiii erau ameninţaţi continuu. Se căuta groapa pe care se bănuia că o făcuseră prin împrejurimi pentru a-l feri de urmăritori pe “infractor”. Nici copilul de trei ani nu a scăpat de întrebări. “S-a dus să ia lubeniţă” sau “E la avioane, la Băileşti”, repeta micuţul, amintindu-şi că fusese cu tata la o demonstraţie aviatică. Până la urmă, au renunţat. Nu a plecat. A rămas tot pe acasă. În spatele curţii, însă, era o moară. Paznicul de acolo l-a observat. N-a mai avut timp de nimic. S-a făcut că o ia spre Pleniţa şi, la un moment dat, a luat-o la dreapta, spre Moţăţei. Îi promisese celui la care stătea în gazdă la Bucureşti că-i duce nişte mălai şi o damigeană cu vin. A trecut pe la unchiul pe care-l avea în Moţăţei şi valea, spre capitală.


Opt inşi într-un pat


L-a turnat un profesor de muzică. Era 2 ianuarie 1959. Stătea pe undeva în Piaţa Romană. Apăruseră taxiurile de tip Pobeda. Fiind suferind de ulcer, a luat o linguriţă de bicarbonat cum a intrat în casă. Nu a apucat să înghită bine bicarbonatul, că s-a trezit cu securiştii peste el. I-au smuls imediat linguriţa din mână, crezând că vrea să se otrăvească. Scuipături, pumni, picioare şi ochelari la ochi. L-au dus la Uranus, în subsol. Chinul de pe lume. Un an şi opt luni de bătaie şi tortură, de nesomn şi teroare, de lipsă de hrană. Instalaţii, o masă, un iz insuportabil de alcool. “Spune ce-ai făcut” – îi striga anchetatorul, în timp ce un altul îl bătea. Ce să spună? Ce făcuse, în fond? Ce ilegalitate făcuse? A mai şi răspuns, uneori: “Păi, spuneţi voi ce-am făcut!”…

A fost adus la Craiova, la securitate. Alte şase luni, pentru a fi cercetat că a vrut să plece din ţară. L-au băgat într-o cameră, l-au dezbrăcat la pielea goală şi l-au percheziţionat, ca şi cum nu ar fi fost tot timpul sub pază. L-a luat în primire un ţigan, potcovar în Bariera Vâlcii: “Băi, şmechere, nu ai spus nimic! Nu au metodă, bă!”. “Ce să-i mai spun ăstuia?” – se gândea Iulian Ghiburosu. Dormeau câte opt inşi într-un pat, 98 de persoane într-o cameră cu o singură fereastră, de circa cinci metri pe opt metri. Mâncau trei oameni cu o lingură şi dintr-un singur castron. Datorită tifosului, a venit o comisie de la Bucureşti şi li s-a oferit privilegiul de a primi fiecare lingura şi castronul lui. Dar se săturase de câte îndurase până atunci. Îi devenise totul indiferent, numai să scape o dată de chinuri. S-a dus şi a înşirat braşoave. Că nu i-a plăcut colectivizarea, comunismul, că a vrut să fugă din ţară. Unul, căpitanul Minciună, l-a pus să stea într-un picior şi să ridice mâinile. “Anchetator era unul Fota, care-i general acum” – spune cu amărăciune. L-au condamnat la 42 de ani de închisoare. Unuia, Roman, din Dunăreni, îi scoseseră dinţii din gură cu patentul. I-au mai dat o grămadă de ani în plus la sentinţă pentru că a jignit securitatea când a spus că i-au scos dinţii.


“N-avem ordin, bă, că v-am împuşca şi am scăpa şi noi şi voi!”


La penitenciar, a fost cazat într-o cameră de doi metri pe trei metri şi ceva, 15 condamnaţi la un loc, în iunie-iulie, cu doar o singură ieşire la aer pe zi. Tot în fiecare zi, bătuţi măr. Motiv exista întotdeauna. Veneau cu un bec şi căutau fire de praf printre scânduri. A prins şi ziua când au fost scoşi la muncă. Dar în bălţile Brăilei: diguri, săpătură de trei metri cubi şi două sute norma pe zi, încărcat şi transportat în pantă la o distanţă de 200 de metri. Nu vedea colonia ziua. Când plecau era noapte, când se întorceau, la fel. Câini şi rachete luminoase. Ţine minte cum, de Paşte, a mâncat varză cu varză. O dată ajunşi în colonie, treceau în rând pentru o porţie … de bătaie. Pulane, cozi de lopată şi toate cele. Cinci inşi băteau la vreo trei mii de deţinuţi. Era rău dacă erai primul. După aceea, nu mai aveau aceeaşi vigoare. Dormeau în nişte saivane de oi, de îi mâncau şobolanii. “N-avem ordin, bă, că v-am împuşca şi am scăpa şi noi şi voi” – urlau la ei paznicii exasperaţi. Cei care nu mai rezistau şi treceau în lumea celor drepţi erau aruncaţi în nişte nisipuri din apropiere, în gropi comune, după ce erau înţepaţi în inimă cu o sârmă, pentru a se convinge că erau morţi cu adevărat. O bucată de carne au văzut abia după ce au luat caii de la ţărani, la colectivizare. Comuniştii aveau gusturi fine, nu consumau asemenea produse. Pentru deţinuţi, însă, a fost o adevărată delicatesă…


Nu se aştepta să vadă pom fără om agăţat în el


A scăpat cu decretul din 1964. S-a angajat la un trust de construcţii şi a tot umblat prin ţară. Devenise şi şef de formaţie. O trupă de 84 de zugravi-artişti, foşti deţinuţi, “de-ai noştri”. La pensie a ieşit în 1990. Cu un an înainte, în decembrie, se aştepta că nu o să vadă pom fără un om agăţat în el. Nu a fost aşa. Poate că dacă se proceda cum au făcut comuniştii când au venit la putere, era mai bine acum – mărturiseşte, trist, Iulian Ghiburosu. Cine ştie? Nu se împacă cu o singură idee. A văzut ţigan ocrotindu-şi apropiaţii de aceeaşi naţie, a văzut ungur tot la fel. Nu înţelege şi n-a înţeles niciodată de ce românii au putut să facă atât rău tot românilor…

Cel mai vechi titlu de proprietate din lume a fost dat, acum 2000 de ani, unui roman stabilit in Oltenia

Sub titlul “Diploma Honestae Missionis de la Grojdibodu”, cercetătorul Nicu Vintilă a prezentat în “Anuarul Institutului de cercetări socio-umane C.S. Nicolăescu-Plopşor” nr.3/2002, apărut la Editura Universitaria sub egida Academiei Române, un subiect foarte interesant privit nu numai din punct de vedere jurnalistic, ci şi istoric. Astfel, diploma de care se aminteşte în titlu poate fi considerată, probabil, cel mai vechi titlu de proprietate existent în lume, cu o vechime de aproape … două mii de ani! Totodată, pentru amatorii de statistică să-i spunem economico-socială, se poate spune că prima concediere masivă atestată şi documentar poate fi considerată cea pe care a efectuat-o Traian la 17 februarie 110!… Documentul se găseşte în prezent în Franţa şi este accesibil tuturor celor curioşi.

Vicusul roman de la Grojdibodu

Grojdibodu este o comună de 3650 de locuitori, situată în câmpia de sud a Olteniei, la jumătatea drumului dintre Corabia şi Bechet, pe malul fostei bălţi Potelu, desecată în 1967. Pe actualul teritoriu al localităţii, conform urmelor de ceramică şi unelte de piatră şi bronz descoperite, arheologii apreciază că a existat o aşezare din neolitic, precum şi aşezarea geto-dacică Sicibida/Sygibida, nume provenit probabil de la neamul Siguinilor sau Syginii, una dintre cele 200 de ramuri ale tracilor de care aminteşte Herodot, părintele istoriei. Mai târziu, tot aici a fiinţat un vicus roman şi ulterior o villa rustica, unde au fost încartiruite unităţi militare ale romanilor. Hrisovul dat în limba slavonă în anul 1545/7053 de către domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul, prin care confirma posesia lui Badea clucerul şi Crăciun logofătul asupra satului, reprezintă prima atestare documentară a Grojdibrodului.

Descoperirea lui Popa Stan

În anul 1842, preotul Popa Stan a găsit întâmplător “într-un şanţ al grădinii sale, la marginea bălţii” sau, după alţi cercetători, într-un “mormânt vechi de la marginea satului” două tăbliţe de bronz foarte reduse ca dimensiune, prinse între ele cu belciuge, pe care se află inscripţii romane pe toate cele patru feţe, aşezate într-un săculeţ, împreună cu osemintele strămoşeşti care dă de înţeles că au mai fost exhumate şi reînhumate de mai multe ori, cu ritualul cuvenit. Tăbliţele cu pricina erau nici mai mult nici mai puţin decât o diplomă militară acordată la … 22 martie 129 de către împăratul Hadrianus unor veterani care au luptat timp de un sfert de secol în armata romană şi pe care îi declara cetăţeni liberi, împropietărindu-i cu pământuri la Grojdibodu, unde îşi vor aşeza familiile şi gospodăriile, alături de populaţia existentă în zonă la vremea aceea.

Prima concediere masivă din istoria lumii

În provincia romană formată de cele două Moesii, s-au descoperit numai trei diplome militare şi un fragment de diplomă care nu are stabilită în mod cert zona de provenienţă. Prima diplomă aparţine lui Traian şi a fost dată la 17 februarie 110, prin care se fac concedieri din trupele întregii Dacii, ceea ce mai în glumă mai în serios poate reprezenta prima concediere în masă atestată documentar din lume!… A doua diplomă este cea din 22 martie 129, dată de Hadrianus unor soldaţi din vexillaţio Illyricorum equitum, o trupă neregulată cu lagărul necunoscut, dar bănuit a fi fost la Grojdibodu. Diploma face referire numai la trupe ce staţionau în Dacia Inferioară, sub procuratorul Plautius Caesianus, care s-a stabilit tot în provincia unde făcuse serviciul militar, adică în vicusul roman de la Grojdibodu. A treia diplomă a fost descoperită în nordul Bulgariei, emisă în anul 140, pe când procurator al Daciei Inferioare era cunoscut ca fiind Aquila Fideus, şi prin care se fac concedieri de veterani din 13 corpuri auxiliare ale armatei din Dacia Inferioară. Fragmentul de diplomă datează din anul 121 şi în afara numelui celui eliberat Iunius Iunianus nu se mai observă elemente de luat în seamă.

De la Caesianus la … Cezianu

Descoperitorul tăbliţelor, Popa Stan, le-a înmânat proprietarului moşiei, nimeni altul decât culcerul Dimitrie Cezianu, zis şi Mitiţă Jianu. Evident, Plautius Caesianus nu putea fi chiar o întâmplare cu … Dimitrie Cezianu. Actul de proprietate a fost donat vornicului Mihail Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, cu rugămintea de a fi expus în cabinetul de rarităţi al Muzeului Naţiunii. Al. Odobescu află treizeci de ani mai târziu că obiectul fusese cerut de la moştenitorul lui G.M. Ghica de către Alexandru Ioan Cuza şi oferit lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, ca argument pentru originea latină a poporului român şi pentru recunoaşterea Unirii principatelor. Colecţia împăratului francez a stat la baza formării Muzeului de Antichităţi Naţionale de la Saint-Germain-en-Laye, unde se află şi în prezent. În partea finală a textului diplomei “honestae missionis” emisă la 22 martie 129, s-a menţionat că un duplicat al acesteia a fost încastrat în zidul din spate al templului Minervei de la Roma.